Reply to comment

Odată cu actualele civilizate dezbateri am ajuns să aud printre cele mai tâmpite slabe sau false argumente pentru sau împotriva unicameralismului. Făcând o scurtă trecere în revistă a blogurilor, ziarelor, forumurilor, campioana absurdităţilor (uşor detaşată de tabăra opusă) este aripa celor împotriva unicameralismului (mă feresc să spun tabăra celor „pentru bicameralism”, eu neopunându-mă fundamental acestuia din urmă). Unul dintre argumente ar fi că, din punct de vedere istoric, statele democratice care au astăzi parlament unicameral sunt foste dictaturi (??) iar cele cu bicameral, foste state libere (???), bicameralismul fiind o creaţie a maturităţii lor democratice. Daca prima parte a argumentului pică din prima (Noua Zeelandă - unicameralism - a fost primul stat important care a acordat drept de vot tuturor cetăţenilor majori în 1893), a doua parte merită o analiză mai amănunţită.
 

Care este originea bicameralismului? Sărind peste Grecia, Roma antică, India, în timpuri mai apropiate, m-aş opri la Anglia. Parlamentul englez îşi are originile în consiliul regelui "curias regis" (numit astfel de William I, după cucerirea de către normanzi), format din nobili şi capi ai clerului. În timpul lui Eduard al III-lea se disting deja 2 camere, una fiind Camera Comunelor - camera inferioară - formată din deţinători de mari proprietăţi rurale, reprezentanţi ai oraselor şi alţii. Desigur, nu era votată... nu vorbim de democraţie - suntem în plin Ev Mediu. Lucrurile au evoluat şi, trecând peste Războiul Rozelor şi Oliver Cromwell, ne vedem în 1701 cu o monarhie constituţională (Act of Settlement) şi parlament bicameral, dintre care una din camere aleasă (nu vot universal! nu putea participa încă toată lumea la vot). Cele doua sunt Camera Comunelor - camera inferioară, reprezentanta "poporului" - şi Camera Lorzilor, reprezentata aristocraţiei. Ce a facut Camera Lorzilor? aristocraţia? S-a opus în multe rânduri reformelor de modernizare a ţării, blocând iniţiativele care nu conveneau intereselor acestei clase (1831, 1909). Pentru a nu mai îngreuna procesul legislativ, în 1911 i sa abolit dreptul de a contramanda deciziile Camerei Comunelor. Şi în prezent apartenenţa la aceasta cameră se face inclusiv pe criterii ereditare. S-a încercat reformarea ei într-o camera superioară aleasă (chiar dacă nu în proporţie de 100%), însă fără succes până acum.
 

Modelul pluricameral a fost exportat şi în alte colţuri ale lumii. SUA a ales această formă de guvernământ, separarea fiind, iniţial, făcută tot pe criterii de clasă (senatul nu era ales direct, ci era format din cei mai înstăriţi, cu argumentul că aceştia erau mai întelepţi; să nu ne grăbim să condamnăm acest punct de vedere - în acea vreme nu toată lumea avea acces la educaţie ca în ziua de azi). Ulterior (Compromisul de la Conneticut - 1787) senatul a devenit o imagine a caracterului federal al SUA (fiecare stat, oricare ar fi dimensiunea sa, are dreptul la un singur senator care să îl reprezinte).
 

Iniţial, deci, bicameralismul nu a pornit din democraţie, ci din aristocraţie. Evident, lucrurile au evoluat, camera superioară metamorfozându-se şi devenind un garant al democraţiei. Unele state au făcut-o electivă (ca o redundanţă a camerei inferioare: Italia, Romania), altele i-au accentuat rolul de "consilu" al sub-statelor (în cazul federaţiilor), limitându-i (Germania) sau nu (SUA) rolul legislator, iar altele au abolit-o complet (Noua Zeelandă, Suedia, Norvegia, Finlanda).

(Obs.: in Franta lucrurile s-au petrecut putin altfel - cauza fiind probabil nevoia lor bolnavă de birocraţie - probabil la fel si la noi si in Italia)
 

Am petrecut ceva vreme documentându-mă despre unicameralism/bicameralism (ca să pot vota în cunostinţă de cauză). Din ce am mai găsit am să mai scriu zilele următoare despre unicameralism şi dictatură (unul dintre cele mai absurde argumente contra unicameralismului) cât şi despre avantajele bicameralismului.

Articolul nu are legatura cu Traian Basescu si cu motivele care au stat la baza referendumului; la alegerile prezidenţiale eu sunt de partea lui Remus Cernea.