
Toata luea a auzit de Windows. Problema e că şi mulţi dintre cei care au auzit şi de Linux, şi de Mac OS cred că un SISTEM DE OPERARE (în general) e, în esenţă, la fel de primitiv şi restricţionant ca Windows-ul. Un exemplu e limitarea unui microprocesor pe 32 de biţi la a vedea/aloca un maxim de 4GB RAM. Da, Windows-ul pe 32 de biţi nu poate mai mult (excepţie făcând Windows 2000 şi Windows Server - deci ar putea, dar nu vrea Balmer sa-i lase şi pe utilizatorii de rând să folosească peste 4GB decât dacă-şi cumpără procesor pe 64biţi şi Windows x64).
Ceea ce am constatat e că majoritatea cred că un „un sistem de operare”, „în general” are acest handicap. De ce? Păi pare simplu: 2^32=4GB, deci atâta intră în registrul (intern al procesorului), deci... se potriveşte treaba. Corect? GREŞIT!
De foaarte multă vreme, (Pentium Pro, in '95!), procesoarele au posibilitatea să aloce mai multă memorie. Este vorba de o extensie (a procesorului) numită PAE (Physical Adress Extension). În mare, un procesor pe 32biţi poate aloca până la 64GB RAM. Asta era foarte util acum vre-o 5-10 ani, pentru servere şi staţii de lucru. In ziua de azi nu cred ca e asa de important, mai ales pentru "acasa", fiindca mai toate calculatoarele care ar avea peste 4GB au si procesor pe 64biti.
Exemple de SO-uri care ştiu PAE:
Atentie insa! La Ubuntu, care e cel mai popular pentru utilizat "acasa" sau pentru cei care n-au vazut de multe ori calculator in viata lor, instalarea (SO-ului) se face de pe un liveCD, si asta nu contine kernel-pae. Oricum, se poate adauga imediat dupa instalare, iar sistemul va recunoaste pana la 64GB. (analog si pentru openSUSE de pe liveCD - asta pentru a inghesui pe un singur CD suport pentru cat mai multe procesoare; la instalarea de pe DVD, va alege el singur ce-i mai bine) (evident, vorbesc despre procesor pe 32biti si SO pe 32 biti)
Post new comment