Între tururi şi Patapievici

Am fost la vot. Am bătut 100km (Grenoble-Lyon) ca să îl votez pe Remus Cernea. Speram să obţină măcar 1%, dar oricum, a obţinut un scor triplu faţă de candidatul Partidului Ecologist, fapt ce ar trebui să confere Partidului Verde un avantaj în vederea formării unui pol ecologist. PV este un partid tânăr, cu o platformă corectă (singura prin care m-aş putea identifica pe deplin) şi cred că a câştigat ceva vizibilitate în urma acestor alegeri. 

În turul 2 mă gândeam să nu mai merg. Nu sunt genul care să fie prostit de sofismele Antena/Realitatea, dar nici pe Băsescu nu-mi prea vine să-l votez (Geoană nici atât!).

Ce are de-a face Patapievici cu asta? „Omul ăsta” are darul de a aranja faptele de o manieră coerentă, imună la manipulare. De ce? Şi de ce nu poate fi acuzat discursul lui Patapievici însuşi de manipulare? Fiindcă este perfect valid din punct de vedere logic. Un raţionament este valid dacă, plecând de la premise adevărate, ajungem la o concluzie adevărată. Raţionamentele sunt clasificate şi studiate. Dacă raţionamentul e corect (ca cele folosite de HRP) iar premisele sunt corecte (sunt, fiind faptele „brute”), atunci concluzia e corectă.

Dacă premisele sunt ambigue (nu fapte, ci interpretări ale faptelor, forţate eventual pe considerente emoţionale), iar raţionamentul invalid  (premisele nu pot susţine concluzia sau o susţin doar în anumite condiţii, fie trecute cu vederea, fie ele însele consecinţe ale manipulării), atunci avem de-a face cu demagogie sau manipulare. Din nou, şi aceste „raţionamente invalide” (sofisme) sunt clasificate şi studiate (ar trebui să le facem chiar în clasa a IX-a, la „Logică şi argumentare”) deci, identificabile. Aşadar, cum aş putea să votez un Mircea Goană văzând că discurul lui se bazează doar pe demagogie?

Horia Roman Patapievici, Senatul EVZ, 26 noiembrie 2009:

  „(1) Alianţa politică dintre interesele PSD şi interesele PNL nu este nici impusă de împrejurări, nici conjuncturală (cum s-a tot afirmat, în special de către susţinătorii naivi ai socialiştilor ori de susţinătorii, care voiau să se lase înşelaţi, ai liberalilor).

Au existat alternative, atât pentru PNL, cât şi pentru PSD, dar ele au fost refuzate. Nota foarte specială a acestor refuzuri este că ambele s-au manifestat în timpul împărţirii guvernării, ceea ce demonstrează că sursa insatisfacţiei nu este excluderea de la putere, ci exercitarea ei în condiţii limitate. Altfel spus, obiectivele acestor partide (PSD şi PNL) nu pot fi atinse decât în condiţii de partaj cu partide care le acceptă integral agenda, care nu e transparentă. Pentru că PDL nu o acceptă, a fost exclus de ambele partide din formula lor de combinaţii.

Pe de altă parte, alianţa celor două partide nu este deloc conjuncturală: ea ţine de ceva esenţialmente constant în interesele acelor câţiva oameni care hotărăsc soarta partidelor lor.

Există deja o istorie care demonstrează acest lucru: alianţa PSD-PNL s-a prefigurat subteran în ultimele luni ale anului 2006, s-a ilustrat cu vigoare în acţiunea suspendării preşedintelui, s-a aflat în spatele alungării de la guvernare a PD (de către aliatul său din alegeri, PNL) şi a menţinerii PNL la putere ca guvern minoritar (dar controlat în fapt de PSD), s-a manifestat cu forţă în moţiunea de cenzură împotriva guvernului Boc - şi aşa mai departe.

O asemenea istorie nu este conjuncturală, ci ţine de ceva esenţial, care scapă atât doctrinelor profesate public, cât şi convingerilor afirmate de militanţi şi confirmate (naiv) de susţinători.

(2) Dacă, în ciuda, divergenţelor doctrinare ireconciliabile, PSD şi PNL au interese de putere comune atât de exclusive, atunci înseamnă că interesele lor reale nu decurg din doctrină, ci din altceva. Dacă vin din altă zonă decât cea declarabilă public, înseamnă că sunt oculte. Iar dacă sunt oculte, atunci ele se leagă de persoane, şi anume de interesele câtorva persoane.

Evidenţa spune că forţa cu care PSD şi PNL tind să guverneze împreună nu este a principiilor (doctrinare) ori a scrupulelor (etice), ci a intereselor (nude şi inavuabile). ”